Drumul catre Papuserie – Intalnirea providentiala cu Azorel

 

 

“Ce stii sa faci?”

–  a fost tema de meditatie data de bunica mea, dupa cum va povesteam in prima parte a Drumului catre Papuserie.
Cam nimic dupa cum se vede treaba. Eee, las ca sap eu adanc si tre’ sa gasesc acel ceva care ma reprezinta si de care inca nu-s constienta. E musai. Am luat-o ca pe o provocare si tot drumul catre Bucuresti numai asta aveam in cap. Ideea nu-mi dadea pace. Tot alimantand-o, devenise obsesie.
Gandurile ma poarta catre casa parinteasca, scormonind in fiecare etapa a vietii mele petrecuta acolo, doar doar gasesc farama de talent pe undeva. Ceva acolo, cat de cat, ori si catusi de putin, ar fi contat. Zadarnic insa. Nimic notabil nu iese la iveala. Hotarat lucru, mamaie chiar are dreptate.
“Doar nu te resemnezi asa cu una cu doua”, imi zic. Nu-s dispusa sa accept aceasta sentinta… Deodata a devenit atat de important pentru mine sa-mi demonstrez ca ma pricep la ceva, ca nici rabdare sa caut la ce anume nu mai aveam.
Fir-ar sa fie! Macar de-avem si eu hobby ceva de care sa ma agat…
Drumul de la Dabuleni pana la Bucuresti nu-i tocmai scurt. Sa tot fie vreo 4 ore de condus, asa ca, timp la dispozitie sa ma descopar, am berechet.
Trag pe dreapta nitel, undeva intre Turnu Magurele si Alexandria, sa ma resetez. Ma asez pe marginea drumului sub un nuc si arunc o privire prin imprejurimi.
De obicei nu cobor din masina tot drumul dar de data asta simt nevoia sa evadez din propriile-mi ganduri. Cat vezi cu ochii numai lanuri de porumb, grau si floarea soarelui. Linistitor. “Parca m-am mai relaxat nitel”, imi zic.
Ei ash! Da de unde. “1-0 pentru mamaie”, se aude o voce in capul meu. “Nu incepe! Trage aer in piept si admira privelistea”. Nu merge. Se pare ca mie nu prea-mi canta frunza atat cat sa-mi incarce natura bateriile.
“Ia-o in ordinea numerelor de pe tricou. Nu te grabi ca fata mare la maritat”. Vocile din capul meu s-au pus pe treaba. “Ce stii  sa faci? Macar ai stiut vreodata sa faci ceva aparte?” “Pai cand eram cu ai mei la tara, faceam de toate”. “Adica ce?” “Adica toate cele prin batatura: curatenia, potolit orataniile, mancare…” “Mda. Tu si restul lumii, corect?” Altceva?” “Luam sapa in spinare si porneam la vie la sapat, cat era ziua de lunga. O tineam langa cu muncile campului din primavara pana in toamna. Primavara la sapat, vara la udat si toamna la recoltat. Desi fugeam de sapa ca dracu de tamaie, tot nu scapam. Nu era pe alese”.
“Stati asa nu va-ngramaditi ca prindeti toti cate-un stilou” (adicatelea sapa), ne lua bunica peste picior cand ne-adunam, dimineata in zorii zilei, cu ochii carpiti de somn, sa pornim catre camp. “Daca nu va place cartea, va fac maica eu cate o sapa pe comanda sa o tot trageti de coada”.
Nope. Nimic special nici aici. Si oricum mie nu imi placea neam munca la camp. Cand am plecat de la Dabuleni, dusa am fost. Sapa era un fel de bau-bau asa, care ne punea cu burta pe carte, ca sa scapam de ea la majorat. De sapa zic.

Off….unde sa mai caut eu samburele ala de talent, sublim dar care lipseste cu desavarsire? Cand, obosita sa mai scormonesc prin cotloanele tineretii, devin recalcitranta cu mine insami, tzup un Azorica, sare din lanul de porumb si incepe a ma latra de mama focului.
Ma si sperie. Ma ridicai in picioare ca sa fiu mai impozanta, sa nu care cumva sa se repeada la mine. Cica nu-i indicat sa fugi cand te latra cainii ca sa nu-ti simta frica, da in caz de nevoie, fur startu’ nu mai stau pe ganduri. O fi fuga rusinoasa dar e sanatoasa.
“Taci ma’! Ce faci atata scandal? Sunt de treaba. Nu-ti fac nimic” – incerc eu a ma imprieteni cu dusmanu’ care-mi tot arata coltii. “Sedeam si eu nitel, in mijloc de nicaieri si aparusi tu din papusoi sa-mi perturbi firu logic”.

Hopa, ce zisei? PAPUSOI! EVRIKA!!! ma trezii eu vorbind cu Azorica, interlocutor de nadejde. Uitai si de frica la asa o revelatie. Cainele nu paru prea impresionat de entuziasmul meu, motiv pentru care imi intoarse spatele in mijlocul conversatie noastre si o tuli inapoi in papusoi.
PAPUSOI -> PAPUSI; Asta e. Cand eram mica faceam papusi din panusi de porumb. Uite domn’e ca in mine zacea talentul. Doar cautam in perioada gresita. In loc sa ma duc mult mai inapoi, in copilarie, eu facui ocol pe la sapa si de-aia pierdui vreme pretioasa. Noroc cu providentialul Azorel care mi-a dat un indiciu.
Asta era. Acu ca descoperisem piatra filosofala, nu ramanea decat sa imi exprim talentul. 
Urc degraba in masina ca nu care cumva sa mi se risipeasca ideile care veneau valuri valuri..
Ce-a fost mai greu a trecut. Acu ca am aflat ce pot sa fac, e simplu. Nimic nu imi mai sta in cale. Din Alexandria pana in Bucuresti am tesut 1001 idei despre cum aveam sa am un success de proportii cu papusile mele. Am dezvoltat in minte n modele de papusi, am capatat experienta, m-am lansat pe piata, mi-am facut si proiectiile pe termen mediu si lung ca pe termen scurt era pistol cu apa. Ce mai incolo si-n-nco’, eram pe val. Doamne cum de nu m-am gandit la asta? Nu mai puteam de dragul meu. Imi venea sa ma pup singura. Eram in stare sa ma intorc la mamaie sa-i raspund la intrebarea de o mie de puncte.

M-am convins tot drumul ca-s de-un talent desavarsit, ce n-a vazut Parisu’. Hotarata si entuziasmata de noul meu proiect, ajung acasa.
„Imi fac un dus, trag un pui de somn si ma apuc  degraba de treaba”, imi fac eu planul.

Totul parea ca merge ca uns iar eu nu nu-mi mai vedeam capul de atatea proiecte marete ce aveau sa vina…

Va multumesc pentru ca ati avut rabdare sa cititi pana aici.

VA URMA un nou capitol din Drumul catre Papuserie.

Imbratisari pufoase,
Papusareasa Pastolache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.